Vă aștept pe toți cu aceeași bucurie și căldură pe noua adresă. De asemenea v-aș fi recunoscătoare dacă în locul vechii adrese de blog ați trece-o pe cea nouă.

Până mai ieri îl aveai pe iubi cu care făceai tot ce făceai cu prietena ta, dar azi a plecat și el, sătul să nu ai personalitatea ta, să te lași mereu influențată de alții, parcă să prea faci ce spun alții…

Îi scrii prietenii tale un email înnodat cu lacrimi și regrete. Știi că ai greșit și nu te apuci să-i povestești ce mult suferi că nu mai ești cu iubitul tău. Îi spui că suferi enorm că v-ați despărțit voi două, pentru asta plângi acum, nu după iubi. Cum să-ți spună că nu te mai iubește pentru că nu ai personalitate, că ești prea maleabilă? Prietena ta nu ți-ar fi reproșat niciodată asta. Mereu ea îți spunea când tu te plângeai că ești prea bleguță și prea blândă: “lasă că sunt eu destul de puternică pentru amândouă. Lumea mai are nevoie și de oameni buni și iertători.”

Acum ea, cea dintr-o bucată, cea care plătește cu aceeași monedă, e cea iertătoare,. Ți-a iertat rătăcirea, poate așa cum ar fi făcut orice prietenă adevărată. Însă tu nu ar trebui să te ierți! Cum să vii în fața ei cu scuza “prietenul meu nu te plăcea și mi-a cerut să renunț la tine…De asta nu te-am mai căutat. Nu puteam să vă împac pe amândoi.”

“Și ai renunțat la mine…”

Câți dintre noi putem să acceptăm că a fost o vreme când un om important din viața noastră ne-a desconsiderat și ne-a dezamăgit ca mai apoi să ne reevalueze? De parcă vechile prietenii, persoanele pe care le cunoști ca pe propriul buzunar se pot reevalua de la o zi la alta… Câți suntem iertători și câți nu putem merge mai departe, în ciuda cică…prieteniei? Dacă tu ai avut un moment de ezitare și te-ai gândit să renunți la mine în favoarea celuilalt mod de a iubi, înseamnă că nu mă meriți ca prietenă, înseamnă că am fost ceva ce mi-am imaginat doar eu.

Unii pot ierta, însă unii rămân cu îndoială și cu teamă în suflet că ai putea să rămâi prietena cea mai bună până la următoarea iubire….

Am auzit că tovărășiile dintre băieți suferă când o femeie își bagă nurii în treburile lor. Mereu am considerat că fetele sunt mai sentimentale și țin mai mult la astfel de lucruri, adică la prieteniile vechi. Și pentru că dau mai multă importanță inimii, unei femei îi este mai ușor să-și piardă capul când se îndrăgostește. Și nu doar capul și-l pierde…Prietena pe care o are parcă de o viață o ia de bună și știe că va fi mereu așa, dar mai ales când are ea nevoie de ea. Când prietena ta te sună să-ți povestească cel mai recent film pe care l-a văzut iar tu îi spui scurt “nu pot vorbi acum, te sun eu mai târziu”( pentru că ești în oraș cu iubitul tău) nu te gândești că cea care tocmai a rămas cu vorbele nerostite s-ar putea supăra. Cum să se supere? Doar e prietena mea cea mai bună și mă înțelege…

Înțelege azi, înțelege mâine, e posibil să înțeleagă chiar și atunci când bate neanunțată la ușa ta  pentru că tu nu-i mai dai nici un semn de viață de vreo două zile. Nu-i răspunzi… Se gândește că, Doamne ferește, ai pățit ceva! Dar tu ești mai bine ca niciodată și nici măcar o secundă nu-ți trece prin minte că ea își face grjii pentru tine. Nu te gândești nu pentru că nu ai crede-o în stare să se gândească la binele tău ci pur și simplu acum nu-ți stă capul la ea, așa cum nu ți-a stat deloc în ultimele luni. Ce ți-e și cu dragostea asta! Parcă îți ia mințile!

Știi că știe că o minți când vii cu pretexte de tot râsul: astăzi trebuie să fac curat și nu pot ieși, deși același lucru l-ai făcut și ieri; acum nu pot vorbi, sunt la cumpărături iar lângă tine noul iubit îți șoptește să închizi odată că începe filmul; mâine trebuie să merg la dentist…Nu-ți spune nimic, o face pe proasta ca să nu te simți tu prost și poate ca să nu îți dai seama că și ea și-a dat seama de noile tale preferințe.

Fluturașii din stomac trec, prietena rămâne. Îți amintești de ea și o contrazici vehement când îți reproșează că te-ai schimbat… Tu nu vezi că dragostea te-a acaparat cu totul și că noul iubit te-a făcut dependent de el ca de aer…E bine totuși că ți-ai dat seama că pentru a trăi ai nevoie nu doar de aer…

Îți mai faci timp, când iubi iese la o bere cu băieții, să mai ieși și tu la un film cu cea pe care o numești prietena cea mai bună. Uneori îi mai trimiți un mesaj când iubi e după țigări ori își face un duș. Vorbiți mai rar și vă vedeți și mai rar. Nu mai știi ce se întâmplă în viața celei căreia erai o prezență constantă. Ea nu se supără, e fericită pentru că așa ești și tu…

Într-o zi, aerul iubi ăla al tău pentru care trăiești doar de câteva luni îți aruncă așa, fără importanță vrea el să pară, o vorbă cum că “ce mă enervează și prietena asta a ta. Iar te duci la ea și pierzi timpul. Nu-mi place de ea, nu-mi place cum gândește, cum se îmbracă. Parcă te influențează negativ.”

Dar ce te faci atunci când momentul meditativ este întrerupt de vocea vecinului de alături pe care îl auzi clar, ca şi cum s-ar afla în baia ta. Cercetezi peretele care vă desparte, nu cumva dar parcă ai impresia că o gaură mare te trădează. Minunata baie lungă cu spumă și lumânărele parfumate este întreruptă de clipocitul declanșat de descărcarea vezicii prea pline de bere a vecinului.

Sau cum să fii atent la câmpiile alea cu floricele și fluturi albaștri care se întind în mintea ta din momentul în care apa călduță din cadă îți atinge vărful degetelor când colocatarul de care te despart doar câțiva centimetri de perete poartă un dialog deloc zen cu fratele ori colegul de apartament. Până și fluturii, odată omizi urâte și păroase, sunt pudici la cuvintele care străbat peretele băii: “băi, c.@ie, ce pu..a mea tot faci in baie de juma de oră?! Hai, în pu..a mea deschide ușa odată că mă piș pe mine. Frate, ai consumat tot gelu’ cu pleata ta!” Din momentul ăsta prea multe senzații năvălesc peste mine. Nu mai este loc de fluturi albaștri și floricele, deja e prea mare aglomerația pe metru pătrat: îmi imaginez unu în fața oglinzii care linge de zor cu degetele o cutie cu gel de păr, cântând admirativ în oglindă. Tabloul este completat de un alt intrus atât în baia mea cât și a gelatului, intrusul cu vezica slabă, curajos doar după ușa băii că din momentul în care a intrat în baie, nu se mai aude decât susurul berii descărcate. Sau poate l-o fi lăsat fără cuvinte farmecul celui din fața oglinzii.

Un jet puternic de apă succede berea, urmat de altul, care bănuiec eu că  e apa de la robinet. Câteva frânturi de dialog “pot să folosesc after-shave-ul tău?  sau “Știi cumva cât e ceasul?” ca mai apoi în baia vecină să se lase întunericul și liniștea. Gelatul probabil a plecat la întâlnire iar cel cu vezica slabă să mai ia o bere.

Eu mi-am văzut de baia mea, fără câmpii înflorite și fluturi albaștri. Eram fericită că aveam puțină intimitate și vroiam să profit de acest moment. Nu de alta, dar nu se știe cât îl mai ține vezica pe vecinu’ sau poate m-oi trezi și eu cu un cioc-cioc în ușa băii…

Mi-am amintit că într-o zi, pe scara blocului, drumurile mele s-au intersectat cu cele ale vecinilor de alături. Aparențele s-ar părea că înșală sau poate i-am judecat eu prea aspru, necunoscându-i decât din dialogurile din baie. Băieții care pătrund destul de des în baia mea, așa cum crainicii de la Radio România Actualități mă vizitează în fiecare zi tot prin vocea lor, sunt niște tineri de vreo douăj de ani, frumușei foc și care pe deasupra mă mai salută și cu “săru’-mâna”. A! și pe unul din ei îl cheamă Lucian, o știu tot din baie.

Și zbang! Azi dimineață m-a lovit răceala fix în moalele capului de mi-a ieșit pe nas și pe ochi. Da, nasul și ochii sunt punctul meu forte când răcesc. Cu șapte sumane pe mine ca Baba Dochia și cu vârful nasului abia scos de sub pilotă, abia îndrăzneam să încerc aerul din casă. Nu mi se păru prea prietenos așa că mă întorseși pe partea cealaltă și încearcă să dormi. Ho, domniță că azi ai treabă în oraș! În celălalt capăt al orașului! Și ieși pe o vreme de aia ca-n poeziile lui Bacovia, stai și așteaptă 20 de minute autobuzul sub un cer și o glugă ude și reci.

Înainte să vină autobuzul am avut timp să-mi cumpăr un pachet de șervețele pe care l-am dat gata în 30 de minute. Eu știu că pe vremea mea șervețelele se făceau din 3 straturi, astea frate sunt subțiri de vezi prin ele și când îți sufli nasul ai impresia că l-ai băgat în sticla cu parfum a bunicii. Tot hârtia igienică e mai bună!

Și ca să fie totul bine, după ce ajung acasă din celălalt capăt al orașului, îmi amintesc că nu am nici o pastilă pentru minunata mea răceală. Nu că aș fi un fan al medicamentelor, dar prea mă enervează durerea asta de cap, să mă usture ochii și nasul și să văd totul prin ceață. În schimb am un sirop de tuse foarte bun, doar că nu tușesc, am ceva antibiotice pentru amigdalită, doar că mie nu-mi trebuie și nu știu ce alte pastile nefolositoare mie am mai găsit. Uite că am dat și peste un pliculeț de Fervex. Mai bag un ceai și până mâine sper să-mi treacă… Noapte bună, copii, că cică Fervexul provoacă somnolență!

Sursa foto

Pe cât de dor îmi este să scriu o scrisoare, pe atât de mult îmi lipsește să primesc una. Vreau să mă trezesc într-o zi că în cutia poștală, pe lângă facturi, cataloage cu oferte, găsesc un plic cu două adrese nu tastate ci scrise de mână. Să cunosc un om de câteva ori pe lună atunci când îmi trimite scrisoarea. Să nu ne răspundem instant așa cum se întâmplă cu messengerul și nici la câteva minute așa cum facem cu emailul. Vreau să aștept câteva zile cu sufletul la gură și cu emoții ca destinatarul meu să-și continue povestea începută în scrisoarea precedentă. Să ne povestim viețile ocazional iar acestea să depindă de Poșta Română

Tot din basme am aflat că numai oamenii buni au parte de fericire. E şi greu pentru un om urât la suflet să fie fericit. Poate tocmai fericrea altora îi determină pe unii să fie răi sau mai bine zis invidia pe fericirea altora. Degeaba căutăm fericirea în jurul nostru sau în fericirea altora. Nimeni nu este fericirea noastră. Noi înşine ne producem această stare şi nu trebuie să ne bazam pe ceilalţi că ne-o vor aduce. Cel mult, cei din jurul nostru ne pot aduce bucurii, însă fericirea înseamnă mult mai mult decât bucurie iar aceasta nu poate veni de la un om care este nefericit.

Nu ne naştem cu aptitudinea de a fi fericiţi, totul se învaţă în viaţă, chiar şi fericirea se poate învăţa. Dacă bucuria e spontană şi de multe ori nu poate fi prevăzută, bazele fericirii le punem zilnic prin muncă. Lucrez la fericirea mea! Acum sunt bucuroasă că am mâncat o îngheţată de fructe de pădure, însă mâine voi uita de această bucurie. Bineînţeles că aş putea să-mi fac zilnic câte o bucurie, dar pentru a fi fericită îmi trebuie mai mult de o îngheţată. E ca şi cum aş fi tristă că m-am despărţit de iubit şi ies cu prietenele la un film. Da, mă bucur să văd acel film cu fetele însă fondul existenţei mele tot nefericirea este. Un film mă bucură pentru puţin timp, însă nefericirea mă va însoţi multă vreme. Cred că mai important este să muncesc la construirea unei fericiri de durată. Fericirea înseamnă, ca şi în basme, trecerea unor obstacole, compromisuri, bucurii şi tristeţi.

Şi ce faci când îţi dai seama că în sfârşit eşti fericit? Cum menţii această stare până la moarte? Poate că nici autorii basmelor nu ştiu răspunsul la întrebare, altfel ar fi găsit cheia fericirii. În viaţa reală, unii caută fericirea neştiind că aceasta este în ei înşişi, alţii trăiesc bucurii cu iluzia fericirii însă cei mai mulţi au probleme în a o menţine pentru că nimeni nu spune cum se face acest lucru. Toţi ne spun cum să ajungem la fericire însă nimeni nu ne zice cum să o păstăm mereu în viaţa noastră…

De când ai intrat în viaţa mea nu am mai avut nici o greutate. Aşa credeam când de fapt, greutăţile nu au contenit să mă lovească, ba chiar odată ce eu, noi am crescut, au crescut şi ele. Aveam greutăţi de oameni mari însă tu ai fost lângă mine iar asta le-a făcut să mi se pară mult mai uşoare. Uneori ai luat asupra ta toate problemele mele…Dacă eşti lângă mine, sub nici o povară nu aş putea să cad şi să rămân îngenunchiată pentru totdeauna.

O reclamă ciudată şi cam nepotrivite pentru nişte napolitane. Cred că acelaşi mesaj putea fi transmis şi altfel. Părerea mea!

Later Edit: Cică personajele ar fi bărbiile actorilor. Măcar am dezlegat un mister, însă pentru mine rămâne tot în ceaţă motivul pentru care au folosit bărbiile, mai ales că ideea e furată.

As parasi Romania din mult mai multe motive decat trei, din mult mai multe decat as ramane. Daca ar fi sa-l aleg pe cel mai determinant, nu stiu care ar fi. Poate m-as gandi la oamenii civilizati din alta parte, la salariile mai mari, la serviciile medicale mult mai bune, la orasele curate si strazile fara gropi si praf, la o viata mai buna intr-un cuvant.

Cu totul altfel sta treaba cand vine vorba de alegerea altor trei motive pentru care as ramane in Romania. Le-am gasit cu greu insa cel putin unul din ele cantareste cat toata viata buna pe care mi-ar promite-o strainatatea. Motivul asta e de fapt unul general si se cheama “acasa” iar acasa sunt prietenii si familia cu care comunic in aceeasi limba. Nu vreau sa ajung o frustrata prin Germania ori prin Japonia care nu se poate exprima cand merge la magazin ori cand iese in parc. In plus, nu vreau sa fiu privita cu dispret ori ca pe un rebut doar pentru ca nu m-am nascut in tara lor si le vorbesc limba cu accent strain. Oricat de buna as fi, in ochii bastinasilor tot un emigrant roman as ramane. As duce prea mult dorul mancarurilor romanesti, asa cum prietena mea din China a dus dorul iaurtului acru si a painii de Romania sau Grapefruits careia ii lipsesc pufuletii. Si nu cred ca sunt genul de om care sa respecte o viata tihnita si liniara, cu dupa-amiezi toate la fel, cu pofte ingradite deoarece magazinul de langa mine e inchis duminica iar zilnic obloanele ii sunt trase la ora 17.

Poate ca motivul din urma nu este destul de serios pentru a ma tine departe de strainataturi asa cum nici Bianca lui Bote ori Florin Salam nu sunt motive destul de serioase pentru a pleca din Romania. Pur si simplu unii oameni sunt facuti pentru a trai mai usor departe de familie, de tara, de limba ori de traditiile de Craciun sau de Paste. Nu-i condamn pe acestia. Sunt niste oameni curajosi si bravo lor ca reusesc sa se adapteze oriunde! Insa eu nu sunt asa, dezradacinata, nu pot sa cresc intr-un pamant strain, simt ca nu am de unde sa-mi trag seva care ma mentine in viata.

Ma intreb ce gandesc Lia (care deja e plecata),  Frumushica si Carmen ( ca tot iubeste Anglia) despre acest subiect. Care sunt alea trei motive pentru care ati pleca din tara si care sunt alte trei pentru care ati ramane?